Exercițiu

Ce miracol!  

 

Ce miracol să ai 20 de degete! 5 la mâna dreaptă, 5 la mâna stângă, 5 la piciorul drept, 5 la piciorul stâng!

Ce tare e să vezi orizonturi care mai de care mai frumoase, mai colorate, mai pestrițe!

Să auzi! Să auzi un cucurigu, un zumzăit, o melodie, o șoaptă, o vorbă, un “te urăsc”, un “te iubesc” să…auzi!

Să simți mirosuri!

Să poți să bei apă singur când ți-e sete și să mănânci singur când ți-e foame!

Să poți să îți simți oasele și mușchii adunate armonios în haina unui epiteliu plăcut la atingere!

Ce minunat e să tresari când intri în apă, când o simți pe piele! Să îți auzi uneori gândurile! Să le auzi cum aleargă pe sub creștet, dintr-un timpan în altul!  

Să simți aerul cum alunecă pe nări, până în plămâni și înapoi! Ce miracol e să ne auzim inspirarea și expirarea când punem capul pe pernă!  

Să îți auzi inimă bătând lin, în propriul tempo!

Să îți cercetezi tâmpla și să vezi cum sângele tresare în vene!

Să ai doi obraji peste care cad rostogoale lacrimile! Doi ochi, în jurul cărora, timpul creează cărări, odată cu trecerea lui!  

Să ai doi umeri din care să ridici, când te simți neputincios!

Să ai două coate, din care să dai, ușor, fără să îi lovești pe ceilalți!

Să ai două mâini din care să dai, pentru a-ți atingele țelurile și visurile!

Să ai două picioare pe care să te ții, când cobori dimineața din pat! Să poți să mergi în ritmul tău! Mai repede sau mai ușor! Să poți să dansezi, să te învârți, să alergi, să galopezi ca un căluț!

Să poți să râzi cu gura până la urechi, să poți să țipi, să poți să zbieri, să plângi, să chiui, să cânți!

Să poți să atingi din forma ta precisă, amorful ce zvâcnește din tine! Amorful trăirilor, al emoțiilor!

 

Și câte și mai câte…

 

Tata

Undeva prin noiembrie am început să înțeleg ceva mai bine ce înseamnă recunoștința. Recunoștință pentru mama, pentru tata, pentru sufletele pereche, pentru oamenii oglindă și prietenii foarte-foarte apropiați. M-am gândit să îmbin acest sentiment cu plăcerea pentru scris, prin a începe să scriu despre oamenii dragi și lucrurile ce mi se întâmplă, cu recunoștință. Așa au început să deruleze în mintea mea o grămadă de pagini, însă le lipsea impulsul din stomac, de a fi așternute. Săptămâna trecută am început să scriu despre începuturi și sfârșituri, dar la finalul articolului, mi-am dat seama că vorbeam despre vreo 4 subiecte. Unul din ele – și cel mai puternic – era despre tata. Iar video-ul peste care am dat azi – și pe care îl postez la finalul acestor gânduri – a fost acel impuls…din stomac.
Am puține amintiri cu el, dar sunt foarte proaspete în memorie, ca și cum ieri le-aș fi trăit.
Momentul când mergeam duminica în parc la plimbare, mă îmbrăca mama cu dresuri albe și cu vesta și fusta din mohair corai-pal. Mă plimbam ca o domnișoară cochetă, cu tata de mână și cu mama, mâncam vată pe băț, apoi căutam cea mai apropiată țâșnitoare de apă, căci mi se lipeau degetele de la zahăr. Apoi nu mai aveam chef să merg pe jos și mă prefăceam că sunt obosită. Mă lua tata în brațe și mă ducea așa până acasă. Iar când ajungeam acasă și mă punea în pat, făceam ochii mari și instant îmi trecea somnul.

Sau momentele când venea să mă ia de la grădiniță. Îi auzeam glasul de la etaj:

– Am venit după Ancuța!
– Care Ancuța?
– Pardon, Tatiana.

Mereu cu mânecile sumeticate de la atâta joacă, îmi luam gentuța roșie și o zbugheam pe scări. Ajungeam acasă, mâncam și ne culcam de prânz. Și ca să adormim mai repede și să nu ne mai supere soarele din geam, ne puneam amândoi mâinile streașină, ca să facem întuneric. Dormeam așa ore întregi. Când ne trezeam, ne jucam de-a doctorul și pacientul. Cu stetoscopul de jucărie, îl auscultam pe tata, iar verdictul era mereu același: “Îmi pare rău, dar aveți roșu în gât și terampatura” și îi prescriam rețetă.

Dar timpul pentru noi doi era scurt, căci pleca. Tata a fost marinar ani buni. Petrecea pe vapor 2 săptămâni, câteodată și mai mult, apoi 2 săptămâni acasă. “Acasă” însemnam eu, fratele meu și mama și pe de altă parte părinții lui de la țară, iar timpul acela se împărțea drastic în două. Cu ochi de copil îl vedeam într-un veșnic du-te vino, relația tata-fiică parcă aci începea, aci se sfârșea și tot așa. M-am făcut mare cu teama că așa vor face toți oamenii din viața mea – Vor veni și vor pleca…vor veni…și vor pleca…

În mintea mea nu înțelegeam de ce tata a început să bea, de ce tata se ceartă cu mama, de ce o lovește pe mama, de ce o face să plângă, de ce nu petrece mai mult timp cu noi, cu mine. Nu mă iubea, nu eram destul de bună pentru el? Nu o mai iubea pe mama?
În adolescență paharul începuse să se umple tare și am început să îi reproșez tot ce gândeam și vedeam când eram mică. Păstram o distanță față de el, iar când mă apropiam, nu știam decât să ripostez. Tata mă asculta, ridica neputincios din umeri și îmi vorbea cu noduri în gât.

Venită în București, timpul nostru s-a redus la câteva minute vorbite la telefon, foarte rar și vizite fugitive acasă de Crăciun și de Paști. În București tata a început să devină o amintire. Momentele când văd pe stradă, în metrou, autobuz sau la o plimbare prin parc un tată cu fetița lui de mână, încremenesc, mă uit lung la ei, le sorb orice mișcare și lacrimile pornesc rostogoale până în bărbie, apoi cad în poala fustei, care nu mai e de mohair corai-pal.

În ajunul Crăciunului m-am urcat în tren cu destinația Brăila. Am ajuns, am despachetat borcanele goale și m-am pus cu tata la masă. Am început să vorbim amândoi, fiecare de ale lui. În timp ce îmi povestea tata, m-am uitat în ochii lui și m-am trezit că ridic o mână și că îl mângâi ușor pe obraz. Tata s-a oprit din vorbit, mi-a luat mâna și mi-a sărutat-o cu ochii în lacrimi. Nu știu cum și de unde am ridicat mâna să îl mângâi.
Poate că încep să îl iert în sufletul meu și să îl privesc cu alți ochi, cu ochi de fiică împăcată, cu recunoștință.

Uneori poate nu înțelegem de ce părinții noștri aleg să facă unele lucruri, însă încep să cred încet-încet că tot ce putem noi să facem, este să îi privim cu înțelegere și bunătate. Tata mi-a fost tată așa cum a știut el mai bine să îmi fie.
Încă nu am răspunsuri la toate întrebările, dar știu că cel mai fericită voi fi atunci când fiica mea va gânguri cochetă și veselă în brațele tatălui ei.

Cu recunoștință.

Eu cad! Tu cazi! El/ea cade! Noi cădem! Voi cădeți! Ei/ele cad! Haideți să ne ridicăm!

Acum câteva săptămâni am trăit intens un exercițiu la cursul de teatru. O să încerc să îl descriu cât mai viu. La îndrumarea omului nostru drag, alături de care facem cursul, mergeam prin încăpere, într-o mișcare browniană, fixându-ne cu privirea un punct pe perete, în dreptul ochilor, către care ne deplasam. Când ajungeam aproape de el, ne schimbam din nou direcția și tot așa. în această mișcare haotică, însoțită de schimbări de direcție în ritm continuu, în același pas cu toții, la un bătut din palme ne opream unde eram și unul din noi țipa tare “CAD!”. Ceilalți eram atenți (sau nu) să îl ajutăm în căderea lui, să nu se prăbușească, jos, pe podea. Când am auzit cum decurge exercițiul, au început să îmi curgă lacrimile pe obraji. Era frapant să îi văd pe colegi cum li se modifică fizionomiile în funcție de resorturile interioare. Unii își anunțau căderea cu glas tare, altora le era frică. Unii s-au trezit la podea fără ajutor, altora le era frică să spună că vor cădea. Printre ei mă aflam și eu…mă fâstâceam și mă eschivam de la cădere. De ce? Pentru că trăiesc de mulți ani în patternul de singură pe lume, în mind setul că “de ce să mă ajute altcineva?, eu singură trebuie să mă ajut și nu am încredere în nimeni, că mă poate ridica.” Știam că în exercițiu o să îmi fie greu să cad. De ce? Pentru că în viață nu e frumos să cazi, nu-i așa? Ăsta e semn de slăbiciune, de eșec….și nu se cade…să eșuăm.

Exercițiul m-a făcut să îmi văd viața de până acum, pe dinaintea ochilor. Și m-a făcut să conștientizez că nu sunt singură pe lume și că sunt un om între oameni…că fac parte dintr-un colectiv…

 O lună mai târziu se întâmplă groaza din club Colectiv. 3 zile am citit o grămadă de articole care mai de care mai pestrițe în injurii, sau mai solidare. Am citit cum acelor oameni le-a căzut tavanul în cap, cum au căzut la pământ, cerând cu disperare ajutor, cum unii au ajutat alți oameni să se ridice de jos, sau cum alții îngroziți se călcau în picioare…viață…Unii au căzut jos și…s-au ridicat către alte dimensiuni, luându-și rămas bun de la legile gravitației ale acestei realități. (Goodbye to gravity).  

În urma lor, în realitatea mea, văd oamenii cum se adună într-un colectiv din ce în ce mai mare, să ajute. Să ajute cu sânge și cu piele. Cu alimente, pansamente și suport financiar și moral. Pentru părinții îndurerați, pentru cadrele medicale. Un colectiv care sare să ridice de jos oameni. Însă tot în realitatea mea, mă răzvrătesc și mă întreb obsesiv “DE CE”? și visez să cadă ignoranța și corupția din țara asta. Să cadă!

Îmi rămâne vie în memorie știrea despre băiatul de 15-16 ani, care, dându-și seama că nu mai iese viu din club, și-a sunat mama să îi spună că o iubește. O lecție puternică, despre conștientizarea și recunoștința pentru oamenii dragi care ne sunt alături și cărora nu le spunem asta foarte des. Când a fost ultima oară când i-am zis mamei că o iubesc? Nu îmi mai aduc aminte. Când a fost ultima oară când le-am spus celor apropiați că le sunt recunoascatore că îi am în viața mea?! Poate niciodată nu le-am zis asta pe bune…

Ce rămâne în urma acestui accident absurd? Cum ne modifică? Haideți să ne ridicăm și să facem ceva!  Haideți să conjugăm verbul „a iubi” prin acțiunile noastre, pentru a aduce schimbarea! Haideți!

 

Stări de (dez)agregare

Anesteziată într-un somn profund, sunt trezită deodată de un tropot zgomotos – pesemne că a început să plouă.  

Plouă cu grindină. Apa se învolburează și ajunge să tulbure temperaturile din jur. Acum e cald, acum e rece. Îmi trece prin fața ochilor un banc de pești portocalii. Dau din coadă speriați și se îndreaptă glonț spre un punct fix. Nu știu ce caut aici, dar cred că sunt pește.  

Ahhhhh, sunt pește? Dar eu nu știu să înot! Cum am ajuns aici? O să mă înec! De fapt nu mă înec, pentru că, uite, plutesc în deriva apei de un albastru fascinant. Încerc să strig, poate mă aude cineva și mă salvează. Deschid gura, dar nu iese niciun sunet. E clar, sunt o necuvântătoare.

Nu am pământ sub picioare. Deodată se face lumină, pesemne a ieșit soarele sus. Razele lui pătrund până în adâncurile albastre. Întrezăresc pământul – un orizont îndepărtat, împodobit cu nisip perlat și scoici, multe scoici.  

Un curent de apă mă mișcă ușurel, când în sus, când în jos, când la stânga, când la dreapta, mă plimb agale printre perdele de apă.  

Deodată apare în față un pește imens care mă lovește din plin, dar ce să vezi?! Îmi pierd echilibrul, mă dau peste cap și observ că am coadă. Cu ochii mari și gura deshisă precum peștii, mă minunez de costumația mea. Oooooooooo! Sunt toată îmbrăcată în solzi de un verde marin, puternic.

Și dețin o coadă, precum camarazii portocalii de adineauri. Și…și nu m-am înecat. Încep să dansez, să mă scald, să mă afund și să râd în sinea mea de orizonturile pline de libertate din fața mea. Ce minunăție, sunt pește!  

Deodată simt cum o mână puternică mă înșfacă de ceafă! Ce Dumnezeului se întâmplă? Au! Mă doare domnule, ce vrei să îmi faci? Ah, la dracu, stai că nu mă aude!

Mă ridică din apă și văd în fața ochilor o altă pereche de ochi. Unul căprui și unul verde. Un nas ușor acvilin și o gură cărnoasă. Se uită la mine, apoi îi alunec printre degete din nou în apă. Ah, l-am păcălit! Aaaaaau, mă doare!

Mă înșfacă din nou de ceafă și mă ridică la suprafață. Mă scutură puternic de solzi și îmi netezește rochia neagră. Rochie? Rochie neagră? Păi parcă solzi verzi, acuma..?!

Mă uit la el din cap până în picioare. Îmbrăcat cu o cămașa descheiată și pantaloni sumeticați, mă prinde puternic de mijloc și mă așează cu picioarele pe suprafața apei.  

Începe să danseze în fața mea pe suprafața apei. Cum e posibil? Apa nu e înghețată, iar el dansează cu o așa ușurință, de parcă ar fi pe patine. Apa se mișcă ușor în ritmul lui. Soarele ne privește cu razele lui călduțe. Eu mă uit la el pierdută. Nu mai înțeleg legile naturii! Deodată apar multe cupluri care dansează pe lângă noi, pare că îi deranjăm, pare că îi deranjez, ah ce caut aici, vreau să mă scald în adâncuri!

Mă trece un soi de rece din călcâie până pe şira spinării. Îmi potrivesc poalele rochiei şi păşesc tremurând de emoţie.

Nu mă cunoaşte, nu îmi cunoaşte ritmul. El cucereşte. Eu mă las cucerită. Eu mă las cucerită?

Se plimbă în jurul meu, în spatele meu. Mă smuceşte de mână. Sunt în braţele lui.

Mă roagă dintr-un gest să îi încredinţez fruntea în tâmpla lui. Eu refuz prosteşte.

Muzica începe de undeva de sub apă. Cine ştie cât va dura tanda?! O clipă, o octavă, un ceas, mai multe, sau un clipit. Dar ce contează?! El se bucură. Mă adulmecă şi mă iubeşte preţ de o tandă. Eu sunt crispată. Intru şi ies din ritm cu o stângăcie crasă. Mă uit scrutător peste umărul lui, vreau să văd paşii, vreau să văd dincolo. Ce urmează? Ce e dincolo de asta?

Mă dău bătută, cedez. Îmi descreţesc fruntea şi îmi găsesc loc în tâmpla…lui.

Închid ochii şi mă las purtată. Paşii curg în tandem cu notele muzicale subacvatice.

Nu mai sunt înarmată. Sunt acolo. Sunt acolo? Nu, nu trebuie! Nu trebuie să fiu acolo! Mi-e frică! De ce mi-e frică? Mi-e frică să nu fugă. Trebuie să fug! Dacă îmi face rău? Dacă îi fac rău? Pe fundalul ropotului de gânduri, sub picioarele noastre, apa îngheață și capătă o pojghiță din ce în ce mai mare. Tălpile ne ustură cumplit de la atâta rece. El mă privește îngrozit și întrebător. Deschidem gura, dar în zadar. Vorbim din priviri căprui și verzi și ne uităm năuciți la picioarele noastre însângerate. El cade. Pojghița cedează și dispare subit în adâncuri. Mă zbat neputincioasă să îl prind de mână. În jurul meu numai fulgi și pene negre. Sunt o pasăre?

Legile deviate ale naturii mă poartă într-o cădere liberă și mă prăbușesc pe pojghița cerului. Încerc să deschid ochii. Amorțeală.

Anesteziată într-un somn profund, sunt trezită deodată de un tropot zgomotos-pesemne că a început să plouă…

După câți ani alegem să ieșim din labirint?

 De câteva săptămâni bâjbâi prin viața mea, scăzându-mi vitalitatea și nivelul de energie considerabil, încât mi-e greu să și vorbesc cu un ton al vocii destul de ridicat cât să mă audă omul de lângă mine. Mă sustrăgeam cu succes de la întâlnirile cu cei dragi și făceam tot ce făceam dintr-o inerție dulce-amăruie.

Așa că ce am zis eu – în amintirea acelui shut down duminical pe care mi-l ofeream odinioară pentru mine cu mine – m-am cocoțat cu greu pe o scară putrezită în “€œmansardă” și am început în mintea mea un proces de introspecție. Dar îmi dădeam seamă că era altfel introspecția de data asta. Era oarbă. Nu ducea nicăieri, ducea la energie și mai scăzută.  

De pe rafturile mele de cărți îmi făcea cu ochiul o carte zdravănă cu vreo 700 de pagini, pe care o lăsasem odată din mână. Hm, prilej bun pentru evadare. Așa a și fost – o evadare din lumea mea, într-o lume fascinantă cu personaje mitologice, cu mult mister și acțiuni alambicate. O poveste în care personajul principal – tânăr absolvent la Oxford, fuge din cotidianul londonez și de o iubire eșuată și acceptă un post de profesor de engleză pe o insulă din Grecia. Aici cunoaște un personaj cu adevărat misterios, care îl invită în fiecare final de săptămână la un adevărat spectacol fantezist. Deși nu înțelege ce se întâmplă, începe să trăiască pe repede-înainte zilele din săptămână corectând lucrări ale elevilor, ca apoi sâmbătă și duminică să trăiască ceva inexplicabil dar cu o putere enormă de atracție. Alege să trăiască parcă legat la ochi într-un ținut labirintic.

În plan paralel, în lumea reală avea să se apropie Campul – tabăra de 7 zile organizată de Universitatea Alternativă. O tabără în care fiecare zi este trăită în spiritul celor 6 valori ale universității:

Fii bun cu tine și cu ceilalți – Kindness

Colaborează autentic – Collaborating

Joacă-te ca un copil – Playing

Învață la nebunie – Learning

Prețuiește libertatea – Freedom

Îndrăznește până la capăt – Daring

Deși nu vedeam cum în al treilea an Camp-ul avea să mai zdruncine A-ha-uri majore în mine, vedeam în el o oază de liniște în minunatul ținut de munte din Moeciu de Sus și o speranță că o să mă pună pe picioare și o să mă întorc energică.

Primul moment de A-ha a fost în ziua de Kindness, când am ales să îi ascult povestea lui Vladi intitulată „Bun până la epuizare”. Vladi și-a inaugurat povestea cu o întrebare către auditori – să ne gândim când a fost ultima dată când am simțit că suntem foarte obosiți. Scurt circuit în minte și suflet și lacrimi instant pe obraji.

 În ziua de Collaborating și Playing am ales să fiu mai mult spectator – spectator al oamenilor jucăuși și al personajului derutat din cartea mea – “€œMagicianul” de John Fowles.  Ziua de learning a venit cu multă învățare la pachet, cu multe povești faine și cu un adevăr absolut: “€œMediocritatea are o forță de atracție mult mai mare decât excelența.”  

Ziua de Freedom m-a surprins chircită în propria-mi libertate.

Pe tot parcursul zilelor, nu am primit în viața mea întrebarea “€œEsti ok?” de atâtea ori, într-un timp atât de scurt. Pentru unii oameni păream absentă, pentru unii păream învăluită într-o liniște imensă, pentru alții păream arogantă. Pentru unii oameni eram…eram și atât.

În tot acest timp, în celălalt plan, personajul meu din carte era fidel labirintului.  

A-ha-ul major a venit în ziua de Daring.

Trainerii de la Vertical Adventure ne-au pregătit ca pentru încălzire, un exercițiu cu un labirint. Eram introduși într-un labirint creat din bețe înfipte în pământ și legate între ele prin funii. Legați la ochi urmăream cu mâinile firul – firul Ariadnei din mitologia greacă – și trebuia să găsim ieșirea. Nu aveam voie să vorbim. Când o găseam, ridicam în liniște o mână sus și anunțam că am găsit ieșirea. Trebuia să anunțăm hotărâți și convinși că am găsit-o, nu să anunțăm mai degrabă întrebător și nesiguri. Dacă voiam să ieșim din joc, puteam la fel să ridicăm o mână și să anunțăm în șoaptă.

Am intrat legată la ochi în labirint și am început să urmăresc firul. La scurt timp am găsit o ieșire. Dar părea prea ușor să o fi găsit așa repede. Am ridicat o mână, am anunțat în șoaptă la urechea trainerului că am găsit-o, dar mi-a zis să mai caut. Și am început să caut iar. Am început să merg mai repede, din ce în ce mai repede, să simt tot felul de texturi ale firelor, să mă întâlnesc pe drum cu oameni, a căror mâini mi-era drag să le întâlnesc și să le mângâi. Pe parcurs am mai găsit și alte ieșiri, dar trainerii ziceau în continuare să mai caut. Auzeam pe fundal râsete înnăbușite. Începea să devină inconfortabil, mă gândeam în sinea mea că unii oameni au găsit ieșirea și râd de mine cum orbecăi și eu să o găsesc. Încercam din răsputeri să îmi canalizez atenția asupra a ce făceam eu. La un moment dat am ajuns din nou la un capăt de fir și auzind același răspuns, mi-am zis că mai dau o șansă și dacă nici de data asta nu o găsesc, eu renunț.

Am primit același răspuns și am zis “stop joc, eu vreau să ies”. Am fost scoasă din joc și rugată să rămân legată la ochi până se termina jocul pentru toată lumea. Am fost așezată într-un loc în care am așteptat să treacă cele 15 minute rămase. Râsetele înfundate continuau să se audă. Probabil râdeau de mine că am ales să ies din joc și nu l-am dus până la capăt?!  

Reîntorcându-ne la cabană pentru debrief, am fost întrebați cum a fost experiența asta pentru noi, am ales să nu povestesc. Parcă simțeam o rușine că am renunțat. Era o luptă în mine. Dar era decizia mea, mă plictiseam, îmi displăcea și conștient sau inconștient, eu nu mai voiam să continui jocul.  

La întrebarea trainerului – “dacă ar fi să extrapolăm labirintul, după câți ani am alege să renunțăm?” am avut din nou un scurt circuit și lacrimi pe obraji.  

Chiar așa? După cât timp alegem să renunțăm și să ieșim din labirinturile toxice din viața noastră? După cât timp renunțăm să ne mai chinuim și să mai luăm în seamă presiunea socială, după cât timp renunțăm să ne afundăm într-o oboseală ce ne acaparează , fără să mai ascultăm ce spune unul, altul, judecăți cum că am fi lași sau delăsători? Când punem punct și schimbăm macazul, lăsând loc unui drum frumos și sănătos, trăit din suflet? 

Viață însăși e un labirint cu multe, multe ieșiri, pe care alegem sau nu să le “€œvedem”, din care alegem să ieșim mai mult sau mai puțin hotărâți atunci când ridicăm o mână.

 M-am întors din Câmp cu multe lecții de la oameni pe care îi admir enorm, oameni autentici și faini, vulnerabili și totodată puternici.

Lecția supremă rămâne aceea că ”orice sfârșit este un început”.

M-am întors dezlegată la ochi și aruncând o privire critică și fermă în labirintul meu.  

Cum îmi spunea în tabără un om care începe să îmi fie din ce în mai drag – „Ai încredere. Creează contextul, ai încredere și acționează.” 🙂

Mă întorc la Magicianul să aflu cum personajul meu a ieșit din al său labirint.

 

Credința și metamorfozele ei

De mică am fost învățată să cred. Să cred în Dumnezeu. Am fost învățată să vorbesc cu el printr-o rugăciune – “Tatăl nostru”. În fiecare seară mă așezam în fața icoanei și cu mâinile împreunate șopteam încet rugăciunea. La final ceream iertarea păcatelor (pfff ce păcate poate avea un copil?!) și apoi urma o lungă listă de cerințe și dorințe. Sinceră să fiu nu mai știu ce ceream. Poate o păpușă nouă, dulciuri multe, poate un frate sau o soră. Păpuși am avut o grămadă, una mai frumoasă ca alta. Mama venea mereu de la serviciu cu ceva dulce pentru mine. La vârsta de șase ani am primit și un frate. Dar Dumnezeul nu auzea niciodată când îl rugam să nu se mai certe așa mult mama cu tata.

În școala generală am avut parte de un profesor de religie puțin fanatic. Ne îndemna obsesiv să mergem la biserică în fiecare duminică. La orele lui de religie, după ce spuneam rugăciunea de început, făcea prezența – prezența la ora lui și prezența la biserică în duminica ce tocmai trecuse. Culmea, deși nu rezonam deloc cu credința lui debordantă, mă duceam la biserică săptămână de săptămână. Mergeam singură și stăteam până mi se făcea rău de la mirosul de tămâie.(mirosul de busuioc în schimb mă fascina). Când reușeam să stau până la finalul slujbei, era un soi de reușită. Ce reușeam? Dacă reușeam să rezist, înseamnă că eu credeam mai mult? Sau îi demonstram asta lui Dumnezeu? În asta consta credința mea? În 4-5 ore aproape leșinată în biserică?

Nu știu. Nu știu. Dar devenise un obicei, căci mă rugam în fiecare seară, uneori adormeam cu lacrimi pe obraz, spunând în gând o rugăciune. Credința, pare-se, era din ce în ce mai mare.

Patternul profesorilor de religie speciali a continuat și în liceu. Profesoara din liceu nu ne îndemna obsesiv să mergem duminica la biserică. Ne îndemna și ea, dar dintr-o zonă mai umană. Ce făcea ea în schimb, era ca, după rugăciunea de la începutul orei de religie, să ne  sfătuiască să mergem la teatru. Înainte de a începe ora propriu zis, ne spunea care este programul la teatru pe săptămâna următoare, ce piese se vor pune în scenă. “Drept ca o linie” și “Omul pernă” sunt două dintre piesele care se jucau pe acea vreme și mi-au rămas întipărite pe retină.

Așa am început să merg la teatru, să fiu atentă la ora de religie când se prezenta programul. Și am tot mers în cei 4 ani ai liceului.

Tot prin anii copilăriei, am mai deprins o credință. O vedeam deseori pe mama că citește. Devora cărți. Credea în ele? Acolo sălășluia Dumnezeul ei? Acolo îl găsea ea? Nu știu. Cert e că de pe atunci am început să citesc mult. Îmi făcusem abonament la Biblioteca Județeană din oraș și mergeam deseori să împrumut cărți. Îmi plăcea să mă plimb printre rafturi și să aleg de printre cotoare, cele mai atractive titluri. Era un fel de refugiu. Fugeam de realitate, căci nu îmi plăcea. Intram în papucii personajelor, simțeam ce simțeau și ele, apoi închideam cartea, închideam ochii și îmi imaginam. Puteam să îmi imaginez orice, că sunt în acel univers, că sunt în altă lume. Puteam să creez cum voiam eu acea lume. Cu puterea imaginației puteam să creez alte lumi.

Dar dacă tu fugi ca să trăiești viețile unor personaje, pe-a ta cine o mai trăiește?

Am înțeles că sănătos pentru mine e să delimitez această linie fină și să caut în cărți o regăsire și o rezonanță cu personajele și poveștile lor. Așa s-a întâmplat cu “Memoriile unei fețe cuminți” de Simone de Beauvoir. Spunea într-un paragraf așa: ”Ma cufundam în lectură ca odinioară în religie. În viața mea literatura a ocupat locul care, altădată revenise religiei: a invadat-o în întregime și a transfigurat-o. Cărțile pe care le iubeam au devenit Biblie, din ele îmi luam sfaturi, în ele găseam sprijin; am copiat din ele citate lungi, am învățat pe dinafară noi imnuri, litanii, psalmi, proverbe, profeții și am simțit toate împrejurările vieții recitându-mi aceste texte sacre. Emoțiile, lacrimile, speranțele mele erau la fel de autentice, nu foloseam cuvintele și cadența lor, versurile, versetele pentru a mă preface, ci pentru a nu lăsa tăcerea să acopere toate aceste întâmplări petrecute lăuntric, despre care nu vorbeam nimănui.(…) Luni în șir m-am hrănit cu literatură: pe atunci era unica realitate la care aveam acces.”

În clasa a 12-a credința mea în Dumnezeu a suferit o ruptură destul de mare. Cum să te rogi ani de zile pentru același lucru și să nu primești niciun semn? Mi-era clar că nu îmi asculta toate rugăciunile. Mi-era clar că Dumnezeu era încăpățânat. Și atunci, la ce bun? La ce bun să mă mai rog cuiva care nu mă ascultă, la ce bun să mai merg la biserică? Și așa nu îmi plăcea mirosul de tămâie.

De când am venit în București, nu știu dacă am mers de 3 ori la biserică. Dar la teatru am tot mers. Tot mai mult. Vânam săptămânal programul teatrelor și mergeam. De ce mergeam? Ce găseam acolo? De ce credeam în teatru, de ce credeam în acea forfotă de pe scenă? Că doar oamenii aceia mimau ceva, jucau teatru până la urmă…Cred că am înțeles foarte bine ce făceau acei oameni acum doi ani. Am înțeles că acei oameni (și nota bene, nu toți, dar cine sunt eu să îi judec?) nu joacă teatru, ci, acei oameni, sunt. Sunt emoție, sunt adevăr, sunt ceva…dumnezeiesc. Așa am început să cred în teatru, în acel teatru pe care îl devoram în timpul liber, în weekenduri. Ce treabă – începeam să cred în ceva nou. Teatru devenea o nouă credință. Vorba Ninei din piesa Pescărușul (de Cehov) – “Eu cred, deci sufăr mai puțin” – găseam piloni noi ai credinței.

De doi ani cred cu sfințenie într-un curs de teatru. Cred cu sfințenie în orele petrecute între patru pereți alături de colegii mei și de omul care crede în noi și care ne învață să fim. Și ironia sorții face că, în cadrul cursului, într-un fragment de teatru (sau de realitate?!) sunt o Ofelie sărită de pe fix, care disperată, se roagă. Tot ironia sorții face ca uneori să mă surprind cum falsez crunt (falsez cu succes) momentul de rugăciune, cum ridic absent mâinile împreunate spre sus și plâng de-a dreptul schimonosit. Alteori mă surprind în papucii copilului de odinioară, ce se roagă cu ardoare, zbierând lăuntric o rugă.

Dar până la urmă ce e credința? Citeam într-o carte așa: “credința înseamnă să te avânți cu capul înainte și fără ezitare în beznă”, sau “credința e un mod de a spune: da, accept din start termenii impuși de univers și îmbrățișez dinainte ceea ce nu sunt deocamdată capabil să înțeleg”.

Și azi mă întreb: mai cred în acel Dumnezeu? În acel Dumnezeu care locuiește în biserici și se lasă sărutat din icoane de oameni cu guri păcătoase?

Azi mai tresar doar la mirosul de busuioc și la momentul când se trag clopotele duminica, la biserica din fața culcușului meu din București.

Cred că mai cred în Dumnezeu, dar cred că a luat alte forme.

Azi cred că eu cred în frumos…de fapt nu. Cuvântul ăsta se deteriorează tot mai tare. Căci, așa cum spune una din poruncile Decalogului, a fost luat prea mult în deșert, precum numele Domnului.

Azi cred în autenticul brut. În acel autentic dincolo de măștile lui și o să mă rog mult, să ajung să îl trăiesc zi de zi.

Mă bucur(că)ești!

Proaspăt ieșită de sub duș, cu părul ciufulit, mă încearcă o insomnie dulce-amăruie. Și nu am chef să număr ovine. Trag o cămașă pe mine, blugi și ies să îmi număr pașii. Ceasul arată 10 și 5 minute. Străzile se petrec în surdină. Un trecător automobilistic rupe tăcerea și trece strident pe stradă.

Cerul e senin. Luna domnește în toată goliciunea ei. Câțiva nori parcă o privesc înfometați și aleargă în ritmul vântului spre ea, ca să o domine.

Îmi pun căștile în ureche și dau drumul la volum maxim.

Noaptea are ceva care mă atrage inefabil – o noblețe și, în același timp, o vulgaritate, ce farmecă dintr-un raport de putere între lumini și umbre.

Pornesc agale pe bulevard.

Din când în când mai aud de dincolo de muzică un taxi care se târăște pe patru roți, pe asfalt, spre destinații găsite pe bâjbâite.

La un moment dat simt că e cineva în spatele meu. Dau mai încet sonorul și încerc să îmi păstrez același ritm al pașilor. Simt că ritmul meu devine ritmul cuiva care merge în spatele meu la câțiva metri. Închid de tot muzica. Grăbesc ușor pașii. Se grăbesc și pașii din spatele meu. Încep să îmi pierd firea, dar e ceva care mă farmecă la ritmul ăsta.

Încep să dansez, un pas la stânga, unul la dreapta și mă concentrez, încercând să descifrez creatura din spatele meu. Pașii îmi sunt mimați cu sfințenie.

Pe neașteptate, sub dominația norilor, începe să plouă.

Mă opresc din dansat, din mers. În spatele meu pașii se opresc. Trece un minut, două, trei? Pașii pornesc încet spre mine. Simt o siluetă cum respiră, cum îmi respiră în ceafă și își lipește corpul de corpul meu. Pare mai înalt decât mine și miroase a ceva cunoscut dar indescifrabil – a ploaie, a cireșe coapte, a mosc, sau caise pârguite? Sau a boabe arse de cafea.

Îi simt mâna cum mi se plimbă pe șira spinării în mișcări încete dar îndrăznețe.

Îmi pune mâinile la ochi. Dintr-o răsucire își face apariția în fața mea. Îmi înșfacă părul într-o mână și-mi atinge gura udă cu degetele. Le conturează apăsat. Mă sărută cu o poftă animalică. Se oprește, îmi acoperă din nou ochii cu mâinile și într-un ritm tremurând, îmi șoptește în ureche:

– Vine o vară nebună!

Mă zbat în brațele lui și scap din strânsoare. Îi zăresc figura – este București! Bucureștiul meu! Umblă hai hui noaptea și mă urmărește flămânzit.

Jubilează și îmi face promisiuni nocturne.