Nuntă în cer – Mircea Eliade

Ce sentiment dulce să regăseşti un scriitor. Ce sentiment fain să te regăseşti în scrierile lui.

Când spun Eliade îmi aduc aminte, vag, recunosc, de Maitreyi, lecturată în anii de liceu.

Nuntă în cer este un deliciu, un adevărat deliciu să te regăseşti în nebunia personajelor, în spiritul de a trăi nebuneşte fiece emoţie, în voluptatea de a trăi la maxim, totul sau nimic, de a te dărui fără să te tocmeşti cu raţionalul.

Eliade are un dar extraordinar de a picura frumosul în orice cuvinţel, orice rând, orice buclă de literă încondeiată.

Pe durata lecturii îţi fură un zâmbet, o privire uimită, îţi face pielea de găină, îţi adună sprâncenele într-o încruntare, îţi cerşeşte o lacrimă.

În Nuntă în cer este vorba despre două poveşti de dragoste.

Ileana este marea dragoste a scriitorului Mavrodin Andrei, Lena este iubirea unică a lui Hasnaş Barbu.

Cei doi îşi povestesc într-o noapte despre iubirea lor. Marea lor iubire este una şi aceeaşi femeie. O femeie frumoasă, o “pasăre rară”, o femeie inteligentă, originală, ce afişeaza un aer de superioritate…Lena…o femeie cu o “uşoară oboseală în priviri’, cu mâini lungi şi palide, subţire la corp, cu “picior lung, nervos”.

Atât Lena, cât şi Ileana devin pentru cei doi bărbaţi o prezenţă dulce amăruie, uşor dureroasă, necesară, dependentă, un mister nesfârşit.

Lena se sperie în faţa dorinţei bărbatului de a avea un copil cu ea. I se pare prea la întâmplare să facă acest pas.

Ileana îşi doreşte tare mult un copil, însă, din acea dorinţă arzătoare ajunge să îl omoare.

Femeia este percepută ca o fiinţă neînţeleasă, ce refuză să trăiască precum pământenii, ca apoi să caute ce-i lipseşte alături de bărbatul creator, ce-şi doreşte o nuntă în cer.

Ameţitoare sunt scenele de dragoste ale scriitorului…lipsite de vulgaritate, de teluricul actului. « Setea trupurilor noastre a fost greu de stins atunci. Parcă nu mai era îmbrăţişare contopirea aceea din urmă, când cu adevărat se topeau contururile, dispărea carnea, ne uitam respiraţia, mistuiţi amândoi de o singură – însângerată şi nesăţioasă – gură. De mai multe ori am nădăjduit că la capătul răpirii aceleia vom întâlni, împreună, moartea. N-am ştiut că poate fi atât de ispititoare moartea, atât de caldă – voluptate fără spasm, beatitudine fără strigare. În puţinele clipe de luciditate, când mă trezeam, îmi dădeam seama că ursita nu-mi alesese numai un anumit suflet pe care trebuia să-l iubesc, ci alesese şi un anumit trup, pe care numai patima mea îl putea frânge.”

După terminarea cărţuliei, cearcănele mi-au promis să nu se adâncească şi cerneala a curs, sfidând orele de somn tot mai împuţinate.

Lectură delicioasă.:-)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s