…anotimpuri…

Martie.

Aveam 17 ani, el cu unul mai mult. Ne-am cunoscut pe refrenul salcâmilor înnebuniţi de primăvară. Îl căutam timid cu privirea, el se uita la mine iscoditor. Vorbele, silabele şi grimasele ne erau înnaripate de fluturii din stomac. Era înalt, avea părul creţ şi îl purta scurt. Îi plăcea să se imbrace în verde. Îi plăcea fotografia. Imortaliza în fotografii gânguritul meu de dimineaţa. Nu ştiu cum aflase că ador ghioceii, îmi aducea în dar de fiecare dată când împlineam  împreuna o clipă, două, trei. Mă adora, ştiu, aşa fâstâcită cum eram. Mă săruta râzând, pe frunte, când roşeam. A fost o relaţie frumoasă, un dans dulce, în ploaie. A plecat tacit, răsfăţându-mi părul cu o floare de cireş.

August.

M-a zărit cum, cercănată, ciufulită şi cu pielea pârguită, îmi potriveam tacticos o scoică în păr. Era un joc frumos. Ziua mă urmărea făcându-şi de lucru în apropierea mea, iar noaptea îl zăream în lumina difuză. Până într-o zi când a păşit în spatele meu şi mi-a pus mâinile la ochi. Mirosea a cireşe coapte. Avea  pielea creolă şi buzele cărnoase. Îi plăcea cum râd şi cum îmi desenez cu tuş codiţe pe la ochi. Ne chiţcăiam zile întregi, priveam ore în şir avioanele cum decolează, ne plimbam desculţi, umblam hai hui, ne urcam în trenuri şi vizitam destinaţii necunoscute. Nopţile ne găseau toropiţi şi îmbujoraţi…până într-o zi…într-o zi când s-a trezit în miez de noapte  a scos de sub pat geamantanul, a început să adune în grabă hainele, cărţile, mi-a cerut ca amintire rochia mea roşie, m-a sărutat pe frunte, m-a îmbrăţişat cu patimă şi…a plecat.

Septembrie.

Ne-am îndrăgostit în timp ce s-au copt strugurii. Nu ne vorbeam niciodată…ne scriam scrisori pe frunze crocante şi arămii. Sau făceam aburi pe geam şi apoi ne scriam. Ne plăcea să ne sărutăm galeş ochii şi să ne gâdilăm în tălpi. Culegeam floarea soarelui coaptă şi ne luam la întrecere cine sparge mai multe seminţe. Beam must din găleată până făceam mustăţi. Ne dădeam în leagăn până ameţeam, apoi citeam în lanuri de grâu. Îmi ascundea toate perechile de pantaloni, căci îi plăcea să mă vadă îmbrăcată numai în rochii, cică eram feminină. Mi-a zis să fug cu el…să râdem şi să mustim şi în alte colţuri de lume. Era imposibil.

Decembrie.

Mi-a scris…mi-a scris că se întoarce curând…parcă-l şi văd cum, cu mâinile lui reci, îmi aşează în piept o balerină în miniatură…mi-e dor de perciunii lui grizonaţi şi de sprâncenele lui sobre şi imperative. Mi-e dor de cum îi stă cu paltonul lui bleumarin, cu fularele lui albe. Mi-e dor să mă privească serios, cum dansez de una singură, cum mă strâmb, mi-e dor să îi fur un zâmbet sau să mă certe ca pe o copilă neascultătoare. Mi-e dor să îmi pregătească dimineaţa ceai cu scorţişoară şi pâine prăjită, să mă încalţe şi să mă dea cu sania. Mi-e dor să îi alint buzele aspre…te aştept, Decembrie!