Parcul – Teatrul Masca

„Parcul” este o piesă fără cuvinte şi la propriu şi la figurat…o piesă construită dintr-o recuzită riguroasă, un decor sugestiv şi muzică pe măsură. Zâmbetele, gesturile, sprâncenele ridicate, dansul, oftatul, exclamările din priviri sunt un fascinant substitut al vorbelor.

Cişmigiul – parcul emblematic al Bucureştilor, ia naştere în anul 1854.

Povestea începe cu un joc de şah, în prim planul scenei.

Şahiştii rămân fideli decorului, doar adierea timpului le schimbă chipiurile după portul vremii.

Anii trec în ritmul muzicii…1854…1920…1940…1960…1989…ţigăncuşa cu buze roşii şi priviri galeşe vinde flori din coş, sau, în ani mai târzii, vinde seminţe.

În parc se cântă la fanfară Valurile Dunării, se dansează în paşi eleganţi, pe ritmurile Zarazei, se sărută mâna domniţelor în semn de mulţumire pentru dans, se citeşte, se zâmbeşte pe furiş, se chiuleşte de la liceul Lazăr şi se merge la o plimbare, se cuceresc adolescentin duduile cu ochelari conştiincioşi, căci, vorba cântecului, “fetiţe dulci ca-n Bucureşti în toată lumea nu găseşti”.

Mai târziu, în parc se face simţit izul de grătar şi mici, tinerii proletari petrec în stil gălăgios un 1 Mai Muncitoresc.

Anul ’89 vine cu eliberarea de sub comunism.

În spaţiul verde şi nemuritor ochiul spectatorului ia pulsul comunităţii, se conectează la diferite epoci, imortalizează momente din istorie.

Timpul îmbracă parcul în straiele anilor, îl animă, îl îmbujorează, îi dă suflet şi expresie.

“Parcul” este o piesă formidabilă, spusă fără cuvinte, despre bătrânul Cişmigiu.

Deşi e un spectacol cu mimă, energia care circulă către sală este una infinit mai mare, eşti prins în poveste, eşti trist, melancolic, vesel şi curios în acelaşi timp. Aplauzi cu vervă necuvintele şi priveşti admirativ rezultatul reprezentaţiei.