Omul în căutarea sensului vieţii – Viktor Frankl

În ultima vreme mi se întâmplă să îmi “cadă” cărţile în braţe la momentul lor. De cartea lui Frankl am auzit în cadrul unui discurs în Camp UA (Universitatea Alternativă) dar titlul ei (puţin clişeic) a rămas scris pe un colţ de agendă şi uitat pare-se acolo.

Apoi am dat peste carte din nou, fără să vreau, la distanţă de aproximativ o lună.

Cartea este compusă din 2 părţi. În prima parte Frankl descrie tabloul lagărelor naziste din Auschwitz, o imagine în tonuri pestilenţiale de gri, sumbră, cu camere de gazare, crematorii, masacre, feţe cenuşii şi întinderi mari cu sârmă ghimpată. În acest context, Viktor Frankl a fost timp de trei ani un număr – 119 104.

Autorul povesteşte în primele pagini cum deţinutul, în primele sale zile în lagăr trăieşte pregnant o stare de şoc, urmată de apatie şi tocire a emoţiilor.

Deşi erau reduşi la un simplu număr, iar identitatea le era anulată, oamenii din lagăr erau diferiţi şi trăiau acele momente diferit, unii creându-şi lumi interioare, alţii îşi dezvoltau un simţ al umorului într-un “context fizic prea strident”, alţii luptau să îşi păstreze o fărâmă de “libertate spirituală”, “de independenţă în gândire”, alţii se lăsau pradă morţii.

Frankl povesteşte cum purtau la încălţări sârmă în loc de şireturi, cum, din cauza foametei, corpul ajungea să se autodevoreze, iar rata mortalităţii a crescut vertiginos în perioada dintre Crăciun 1944 şi Anul Nou 1945, căci oamenii visau să fie eliberaţi în preajma sărbătorilor, dar deznădejdea îi sleia de puteri.

Am rămas cu imaginea fragmentului în care Frankl înfăţişează momentul în care un coleg de-al lui îi relatează cum a visat ca pe 30 martie vor fi eliberaţi din lagăr. Omul acesta trăia cu sufletul la gură pentru acea zi de martie. Dar pe măsură ce timpul trecea şi primeau veşti nu tocmai îmbucurătoare despre război, el începea să îşi piardă nădejdea. Pe 29 martie se îmbolnăveşte subit, pe 30 martie începe să delireze, iar pe 31 martie moare. Într-un fel, visul des împlinise, se eliberase prin moarte.

În spatele tuturor mecanismelor de apărare era o puternică suferinţă şi un “de ce” al fiecărui om de a trăi…de a trăi pentru a-şi recupera numele, identitatea, integritatea fizică şi sufletească, de a gusta momentul eliberării, de a se întoarce înapoi la familie.

Notabil este citatul lui Nietzsche: “Cel care are un de ce pentru care să trăiască, poate să suporte aproape orice.”

Victor Frankl, reuşeşte să reziste în lagăr şi trăieşte momentul eliberării, când, întorcându-se acasă, află că familia lui murise în timpul războiului, prin lagăre. Acum de ce-ul lui rămăsese să dezvolte viziunea lui psihoterapeutică, la care a meditat, în timpul şederii în lagăr – viziune numită “logoterapie”.

Fiind cunoscut drept întemeietorul celei de-a treia şcoli vieneze de psihoterapie, după psihanaliza lui Sigmund Freud şi psihologia individuală a lui Alfred Adler, el pledează prin teoria sa, pentru găsirea sensului în viaţă.

Crede în găsirea sensului prin 3 căi:

– creând sau înfăptuind ceva

– experimentând ceva sau cunoscând pe cineva (aici se referă cu precădere şi la sentimentul de iubire, de a cunoaşte un om şi de a-l ajuta prin iubire să crească şi să fie conştient de ce poate deveni el)

– prin atitudinea pe care o avem în faţa unei suferinţe inevitabile. Frankl mărturiseşte: “Am plâns până ce mi-a trecut”, ştiind că “ceea ce nu mă omoară, mă întăreşte”- Nietzsche.

Logoterapia vine în ajutorul pacientului prin a-l face pe deplin responsabil şi conştient de responsabilitatea lui şi a lua orice întâmplare din viaţa lui ca pe o lecţie, de a vedea în orice aprigă suferinţă ceva pozitiv, un mijloc de îmbogăţire şi creştere mai sus decât el însuşi.

Psihiatrul Frankl enunţă conceptul de optimism tragic – adică un optimism în faţa tragediei, care ne ajută:

– ”să transformăm suferinţa într-o realizare omenească şi într-o împlinire umană”

– ”să derivăm din vinovăţie şansa de a ne schimba în bine”

– ”să derivăm din efemeritatea vieţii un motiv de a trece în mod responsabil la acţiune”

O altă idee cu care rămân din carte este aceea că, mai toţi alergăm după o stare de echilibru, însă Frankl este de părere că nu de asta avem nevoie, ci de un soi de tensiune, de a lupta pentru un scop, pentru un “de ce”:

“Consider că este o concepţie greşită şi periculoasă despre igiena mintală presupunerea că omul are nevoie în primul rând de echilibru sau, aşa cum este numit el în biologie – de “homeostază”, adică o stare lipsită de orice tensiune. De fapt omul nu are nevoie de o astfel de stare lipsită de tensiune, ci mai degrabă de strădania şi lupta pentru atingerea unui scop valoros, a unei sarcini liber asumate. Lucrul de care are el nevoie este nu să scape cu orice preţ de tensiune, ci omul are nevoie de chemarea pe care i-o adresează un anumit sens potenţial care se vrea realizat”.

Cartea e uşor de lecturat şi plină de învăţăminte care vin din partea unui om care a trăit suferinţa la cote destul de ridicate, lucru care mă determină să iau seama la teoriile lui.

Închei cu citatul: “Trăieşte ca şi cum ai trăi a doua oară, iar prima dată ai fi acţionat la fel de greşit pe cât eşti acum pe cale să o faci!”

Reclame

Un gând despre „Omul în căutarea sensului vieţii – Viktor Frankl”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s