Eleganța ariciului – Muriel Barbery

Sunt unele cărți care mă urmăresc de pe rafturi, ba din librăria Cărturești, sau din Humanitas. Așa s-a întâmplat și cu Eleganța ariciului, plus că întrezăream multe lucruri  în metafora titlului, cu care simţeam că empatizez.

Cartea de faţă este de-a dreptul delicioasă.

Este vorba despre două eroine care trăiesc ascunse în spatele unor măşti, însă găsindu-se una pe alta, descoperă că sunt oameni oglinzi, suflete gemene – acei oameni care se aseamănă între ei din multe puncte de vedere şi, în momentul în care se întâlnesc, trăiesc o conexiune profundă.

Renée, o femeie în vârsta de 54 de ani este portăreasa unui imobil din Paris.

În micul ei culcuş, alături de motanul ei pe nume Leon, aceasta se bucură de filme japoneze, citeşte literatură rusă. Dincolo de statutul ei, Renée este o femeie cultivată şi inteligentă, un profil conturat prin eleganţă şi fineţe.

“Doamna Michel are eleganţa ariciului, pe dinafară e plină de ţepi, o adevărată fortăreaţă, dar am senzaţia că pe dinăuntru este la fel de rafinată ca şi aricii, care sunt nişte făpturi în chip înşelător indolente, cumplit de singuratice şi teribil de elegante”.

Paloma este o fetiţă precoce, în vârstă de 12 ani, face parte dintr-o familie înstărită, dar în care nu îşi găseşte locul. Este retrasă, trăieşte în lumea ei unde se delectează cu benzi desenate japoneze, scrie într-un jurnal despre propriile trăiri, întrebări şi momente pe care le surprinde, îşi ascunde inteligenţa extraordinară, atât la şcoală, cât şi în familie. Negăsind un sens al vieţii, ea plănuieşte să dea foc la casă şi să se sinucidă când va împlini 13 ani.

“Mă numesc Paloma, am 12 ani, locuiesc în Rue de grenelle nr. 7, într-un apartament de oameni bogaţi. Însă de foarte mult timp ştiu că destinaţia finală este acvariul cu peşti, vacuitatea şi inepţia vieţii adulte. Cum am aflat asta? Întâmplător sunt foarte inteligentă. Excepţional de inteligentă chiar. De aceea am luat o decizie: la sfârşitul acestui an şcolar, în ziua în care voi împlini 13 ani, mă voi sinucide.”

Povestea celor 2 oglinzi se întâmplă în preajma preaplinului gol al oamenilor bogaţi. Sunt creionate atent şi frumos de către scriitoare, prin jocuri de cuvinte, metafore şi tâlc, ilustrând frumosul sensului vieţii.

Dincolo de personaje, scriitoarea acordă pagini întregi frumosului din artă, cultură şi literatură.

“Când sunt angoasată, mă retrag în refugiu. Nu-i nevoie să călătoresc; cufundarea în sferele memoriei mele literare e de-ajuns. Că ce distragere mai nobilă există, nu-i aşa, ce tovărăşie, mai captivantă, ce transă mai delicioasă decât cea a literaturii?”

Liantul celor 2 poveşti (Paloma şi Renée) prinde viaţă din cultura japoneză şi ajunge să locuiască în acelaşi imobil parizian – Ozu, un domn bogat, japonez, inteligent şi cult, sau cum spune Paloma – un domn care “caută oamenii şi care vede mai departe.”

Între domnul Ozu şi Paloma se naşte o prietenie dulce şi sinceră, între doi oameni frumoşi, cu număr de ani mai puţini sau mai mulţi, în buzunare.

Între Ozu şi doamna Michel se naşte o prietenie care spre finalul cărţii se află pe drumul unei uniri a două suflete-pereche, unire ce este oprită ireversibil de un incident total nebănuit de către cititor.

În ultimele pagini, Paloma descoperă că nefericirea ei izvorăşte din neputinţa de a face bine celor din jur şi, în final îşi promite să trăiască pentru frumuseţea lumii şi pentru “un întodeauna în niciodată”.

„(…)asta e viaţa: multă disperare, dar şi câteva momente de frumuseţe în care timpul nu mai este acelaşi. E ca şi cum notele muzicale ar face un fel de paranteze în timp, o suspensie, un altundeva chiar aici, un întotdeauna în niciodată.

Închei cu un citat care m-a încântat foarte tare la nivel de imaginaţie şi este unul din preferatele mele din această carte:

“În interiorul globului cad uşor fulgii. În faţa ochilor memoriei mele, pe biroul Domnişoarei(…) se materializează mica sferă de sticlă.(…) Nu Împlinisem şapte ani când ştiam că lenta melopee a minusculelor particule albe prefigurează ceea ce simte inima în timpul unei mari bucurii. Durata încetineşte şi se dilată, baletul se eternizează în absenţa oricărui şoc şi, când ultimul fulg se aşază, ştim că am trăit acel moment din afara timpului care e semnul marilor iluminări. Copil, adesea, mă întrebam dacă îmi va fi dat să trăiesc asemenea momente şi să stau în mijlocul lentului şi al maiestuosului balet al fulgilor, smulsă în sfârşit din terna frenezie a timpului.”

Şi…PS: Să ne bucurăm din plin de oamenii oglinzi.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s