Cea mică

8 și 10 minute, seara. Trenul poposește în gară. Ma înarmez cu bagajele și mă îndrept spre stația de autobuz. Când îmi dau căștile din urechi realizez ce gălăgie fac din geantă borcanele goale în timp ce merg.

Aștept autobuzul, dar nu vine. Se întunecă, poate că nu mai vine deloc. Mă urc într-un taxi. Ajung pe stradă urc scările, sun la sonerie.

Din casă mă întâmpină un miros de mâncare caldă…și miros de cozonac din amintiri.

Tata mă pupă pe amândoi obrajii, cred că de abia aștepta să vin.

Peste umărul lui o văd pe cea mică, stă în ușa salonului, se uită la mine lung, cu ochi sfioși…sfioși…

Mă cercetează cum sunt îmbrăcată din cap până în picioare. Își oprește privirea pe chipul meu, pesemne că a observat că nu mai am părul lung.

– Te-ai tuns?!

– Da, tată.

– Dă-mi haina să o duc în cuier.

– Da. Uite aici sunt borcanele goale, le-am adus pe toate.

Cea mică rămâne împietrită. Nu vine să mă ia în brațe. Doar mă cercetează iscoditor.

Fac act de prezență în bucătăria tatei, întrețin o conversație de punere în temă destul de scurtă și mă retrag în camera mea. Aceleași geamuri, perdele, același pat, aceleași așternuturi, același miros de acasă.

Într-un colț, sunt păpușile gemene, îmbrăcate la fel, în rochițe roșu aprins. Lângă ele – materiale și nasturi mulți, furați din cutia mamei. Îmi înșiră pe pat ce hăinuțe le-a cusut. Zâmbesc și îi fac semn ca rochia neagră ce o port e meșterită de mine. Sub fereastră șad păpușile mai vechi – Țica, Valeria, Chita, Răducu și bebelușul fără nume, care zâmbește mereu.

Cea mică se așează cuminte în fotoliu. E îmbrăcată cochet, cu dresuri albe, cu vesta și fusta din mohair roz deschis, împletite de mama. Ține în brațe una din rochiile de casă ale măicuței. Din când în când se duce la fereastră și privește lung pe stradă, pare că o așteaptă de la serviciu.

Stau turcește în pat și îi urmăresc fiecare mișcare. Doamne cât de fragilă este!

Se întoarce brusc și vine lângă mine. Se așează în fața mea, stă turcește și ea. Se uită în ochii mei, îndelung și profund. Nu îmi vorbește, dar nu mă mir. Așa e ea, veșnic tăcută. Îi vorbesc doar ochii, găzduiți de bretonul brunet.

Îmi cade o șuviță pe obraz. Întinde mâna și o prinde după urechi.

– Nu mai porți breton.

– Nu.

– De ce?

– Pentru că…pentru că a(m) crescut.

– Oamenii mari nu poartă breton?! Nu mai vreau nici eu breton.

– Nu. Poartă-l. E parte din farmecul tău.

– Cum adică? Adică fac farmece ca zânele din basme?

Încep să râd domol. Ea roșește și tace iar. Se duce la fereastră și se așează tacticos cu coatele pe pervaz.

– De ce nu m-ai luat cu tine?

– Unde?

– Acolo!

– Pentru că…pentru că ești prea fragilă, pentru că ești prea sensibilă, pentru că…pentru…pentru că…plângi…pentru că plângi mult.

– Și ce dacă? Oamenii mari nu plâng? Oamenii mari nu sunt fragili?

Încep să plâng incet. Tata intră în cameră și mă cheamă la cină. Nu vede lacrimile din obraji…și ciudat…nu o vede nici pe cea mică…

Două zile mai târziu, îmi adun gândurile în bagaje și mă pregătesc să plec, să mă întorc acolo.

Îmi iau la revedere de la tata. Cea mică apare în hol, îmbrăcată cu paltonul vișiniu și un geamantan în mână. Mă roagă din ochi să o iau cu mine.

Rămân fără cuvinte. Îmi revin, mă deschid, îmi sare în suflet și se culcușește cuminte, zâmbind din breton.

Într-o mână iau bagajul meu, în cealaltă pe al ei și plecăm.

– Sărut mâna, tată. Ai grija ta!

– Lasă că oi avea. Tu să ai grijă acolo!

Reclame

2 gânduri despre „Cea mică”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s