Mă bucur(că)ești!

Proaspăt ieșită de sub duș, cu părul ciufulit, mă încearcă o insomnie dulce-amăruie. Și nu am chef să număr ovine. Trag o cămașă pe mine, blugi și ies să îmi număr pașii. Ceasul arată 10 și 5 minute. Străzile se petrec în surdină. Un trecător automobilistic rupe tăcerea și trece strident pe stradă.

Cerul e senin. Luna domnește în toată goliciunea ei. Câțiva nori parcă o privesc înfometați și aleargă în ritmul vântului spre ea, ca să o domine.

Îmi pun căștile în ureche și dau drumul la volum maxim.

Noaptea are ceva care mă atrage inefabil – o noblețe și, în același timp, o vulgaritate, ce farmecă dintr-un raport de putere între lumini și umbre.

Pornesc agale pe bulevard.

Din când în când mai aud de dincolo de muzică un taxi care se târăște pe patru roți, pe asfalt, spre destinații găsite pe bâjbâite.

La un moment dat simt că e cineva în spatele meu. Dau mai încet sonorul și încerc să îmi păstrez același ritm al pașilor. Simt că ritmul meu devine ritmul cuiva care merge în spatele meu la câțiva metri. Închid de tot muzica. Grăbesc ușor pașii. Se grăbesc și pașii din spatele meu. Încep să îmi pierd firea, dar e ceva care mă farmecă la ritmul ăsta.

Încep să dansez, un pas la stânga, unul la dreapta și mă concentrez, încercând să descifrez creatura din spatele meu. Pașii îmi sunt mimați cu sfințenie.

Pe neașteptate, sub dominația norilor, începe să plouă.

Mă opresc din dansat, din mers. În spatele meu pașii se opresc. Trece un minut, două, trei? Pașii pornesc încet spre mine. Simt o siluetă cum respiră, cum îmi respiră în ceafă și își lipește corpul de corpul meu. Pare mai înalt decât mine și miroase a ceva cunoscut dar indescifrabil – a ploaie, a cireșe coapte, a mosc, sau caise pârguite? Sau a boabe arse de cafea.

Îi simt mâna cum mi se plimbă pe șira spinării în mișcări încete dar îndrăznețe.

Îmi pune mâinile la ochi. Dintr-o răsucire își face apariția în fața mea. Îmi înșfacă părul într-o mână și-mi atinge gura udă cu degetele. Le conturează apăsat. Mă sărută cu o poftă animalică. Se oprește, îmi acoperă din nou ochii cu mâinile și într-un ritm tremurând, îmi șoptește în ureche:

– Vine o vară nebună!

Mă zbat în brațele lui și scap din strânsoare. Îi zăresc figura – este București! Bucureștiul meu! Umblă hai hui noaptea și mă urmărește flămânzit.

Jubilează și îmi face promisiuni nocturne.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s