Credința și metamorfozele ei

De mică am fost învățată să cred. Să cred în Dumnezeu. Am fost învățată să vorbesc cu el printr-o rugăciune – “Tatăl nostru”. În fiecare seară mă așezam în fața icoanei și cu mâinile împreunate șopteam încet rugăciunea. La final ceream iertarea păcatelor (pfff ce păcate poate avea un copil?!) și apoi urma o lungă listă de cerințe și dorințe. Sinceră să fiu nu mai știu ce ceream. Poate o păpușă nouă, dulciuri multe, poate un frate sau o soră. Păpuși am avut o grămadă, una mai frumoasă ca alta. Mama venea mereu de la serviciu cu ceva dulce pentru mine. La vârsta de șase ani am primit și un frate. Dar Dumnezeul nu auzea niciodată când îl rugam să nu se mai certe așa mult mama cu tata.

În școala generală am avut parte de un profesor de religie puțin fanatic. Ne îndemna obsesiv să mergem la biserică în fiecare duminică. La orele lui de religie, după ce spuneam rugăciunea de început, făcea prezența – prezența la ora lui și prezența la biserică în duminica ce tocmai trecuse. Culmea, deși nu rezonam deloc cu credința lui debordantă, mă duceam la biserică săptămână de săptămână. Mergeam singură și stăteam până mi se făcea rău de la mirosul de tămâie.(mirosul de busuioc în schimb mă fascina). Când reușeam să stau până la finalul slujbei, era un soi de reușită. Ce reușeam? Dacă reușeam să rezist, înseamnă că eu credeam mai mult? Sau îi demonstram asta lui Dumnezeu? În asta consta credința mea? În 4-5 ore aproape leșinată în biserică?

Nu știu. Nu știu. Dar devenise un obicei, căci mă rugam în fiecare seară, uneori adormeam cu lacrimi pe obraz, spunând în gând o rugăciune. Credința, pare-se, era din ce în ce mai mare.

Patternul profesorilor de religie speciali a continuat și în liceu. Profesoara din liceu nu ne îndemna obsesiv să mergem duminica la biserică. Ne îndemna și ea, dar dintr-o zonă mai umană. Ce făcea ea în schimb, era ca, după rugăciunea de la începutul orei de religie, să ne  sfătuiască să mergem la teatru. Înainte de a începe ora propriu zis, ne spunea care este programul la teatru pe săptămâna următoare, ce piese se vor pune în scenă. “Drept ca o linie” și “Omul pernă” sunt două dintre piesele care se jucau pe acea vreme și mi-au rămas întipărite pe retină.

Așa am început să merg la teatru, să fiu atentă la ora de religie când se prezenta programul. Și am tot mers în cei 4 ani ai liceului.

Tot prin anii copilăriei, am mai deprins o credință. O vedeam deseori pe mama că citește. Devora cărți. Credea în ele? Acolo sălășluia Dumnezeul ei? Acolo îl găsea ea? Nu știu. Cert e că de pe atunci am început să citesc mult. Îmi făcusem abonament la Biblioteca Județeană din oraș și mergeam deseori să împrumut cărți. Îmi plăcea să mă plimb printre rafturi și să aleg de printre cotoare, cele mai atractive titluri. Era un fel de refugiu. Fugeam de realitate, căci nu îmi plăcea. Intram în papucii personajelor, simțeam ce simțeau și ele, apoi închideam cartea, închideam ochii și îmi imaginam. Puteam să îmi imaginez orice, că sunt în acel univers, că sunt în altă lume. Puteam să creez cum voiam eu acea lume. Cu puterea imaginației puteam să creez alte lumi.

Dar dacă tu fugi ca să trăiești viețile unor personaje, pe-a ta cine o mai trăiește?

Am înțeles că sănătos pentru mine e să delimitez această linie fină și să caut în cărți o regăsire și o rezonanță cu personajele și poveștile lor. Așa s-a întâmplat cu “Memoriile unei fețe cuminți” de Simone de Beauvoir. Spunea într-un paragraf așa: ”Ma cufundam în lectură ca odinioară în religie. În viața mea literatura a ocupat locul care, altădată revenise religiei: a invadat-o în întregime și a transfigurat-o. Cărțile pe care le iubeam au devenit Biblie, din ele îmi luam sfaturi, în ele găseam sprijin; am copiat din ele citate lungi, am învățat pe dinafară noi imnuri, litanii, psalmi, proverbe, profeții și am simțit toate împrejurările vieții recitându-mi aceste texte sacre. Emoțiile, lacrimile, speranțele mele erau la fel de autentice, nu foloseam cuvintele și cadența lor, versurile, versetele pentru a mă preface, ci pentru a nu lăsa tăcerea să acopere toate aceste întâmplări petrecute lăuntric, despre care nu vorbeam nimănui.(…) Luni în șir m-am hrănit cu literatură: pe atunci era unica realitate la care aveam acces.”

În clasa a 12-a credința mea în Dumnezeu a suferit o ruptură destul de mare. Cum să te rogi ani de zile pentru același lucru și să nu primești niciun semn? Mi-era clar că nu îmi asculta toate rugăciunile. Mi-era clar că Dumnezeu era încăpățânat. Și atunci, la ce bun? La ce bun să mă mai rog cuiva care nu mă ascultă, la ce bun să mai merg la biserică? Și așa nu îmi plăcea mirosul de tămâie.

De când am venit în București, nu știu dacă am mers de 3 ori la biserică. Dar la teatru am tot mers. Tot mai mult. Vânam săptămânal programul teatrelor și mergeam. De ce mergeam? Ce găseam acolo? De ce credeam în teatru, de ce credeam în acea forfotă de pe scenă? Că doar oamenii aceia mimau ceva, jucau teatru până la urmă…Cred că am înțeles foarte bine ce făceau acei oameni acum doi ani. Am înțeles că acei oameni (și nota bene, nu toți, dar cine sunt eu să îi judec?) nu joacă teatru, ci, acei oameni, sunt. Sunt emoție, sunt adevăr, sunt ceva…dumnezeiesc. Așa am început să cred în teatru, în acel teatru pe care îl devoram în timpul liber, în weekenduri. Ce treabă – începeam să cred în ceva nou. Teatru devenea o nouă credință. Vorba Ninei din piesa Pescărușul (de Cehov) – “Eu cred, deci sufăr mai puțin” – găseam piloni noi ai credinței.

De doi ani cred cu sfințenie într-un curs de teatru. Cred cu sfințenie în orele petrecute între patru pereți alături de colegii mei și de omul care crede în noi și care ne învață să fim. Și ironia sorții face că, în cadrul cursului, într-un fragment de teatru (sau de realitate?!) sunt o Ofelie sărită de pe fix, care disperată, se roagă. Tot ironia sorții face ca uneori să mă surprind cum falsez crunt (falsez cu succes) momentul de rugăciune, cum ridic absent mâinile împreunate spre sus și plâng de-a dreptul schimonosit. Alteori mă surprind în papucii copilului de odinioară, ce se roagă cu ardoare, zbierând lăuntric o rugă.

Dar până la urmă ce e credința? Citeam într-o carte așa: “credința înseamnă să te avânți cu capul înainte și fără ezitare în beznă”, sau “credința e un mod de a spune: da, accept din start termenii impuși de univers și îmbrățișez dinainte ceea ce nu sunt deocamdată capabil să înțeleg”.

Și azi mă întreb: mai cred în acel Dumnezeu? În acel Dumnezeu care locuiește în biserici și se lasă sărutat din icoane de oameni cu guri păcătoase?

Azi mai tresar doar la mirosul de busuioc și la momentul când se trag clopotele duminica, la biserica din fața culcușului meu din București.

Cred că mai cred în Dumnezeu, dar cred că a luat alte forme.

Azi cred că eu cred în frumos…de fapt nu. Cuvântul ăsta se deteriorează tot mai tare. Căci, așa cum spune una din poruncile Decalogului, a fost luat prea mult în deșert, precum numele Domnului.

Azi cred în autenticul brut. În acel autentic dincolo de măștile lui și o să mă rog mult, să ajung să îl trăiesc zi de zi.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s