Eu cad! Tu cazi! El/ea cade! Noi cădem! Voi cădeți! Ei/ele cad! Haideți să ne ridicăm!

Acum câteva săptămâni am trăit intens un exercițiu la cursul de teatru. O să încerc să îl descriu cât mai viu. La îndrumarea omului nostru drag, alături de care facem cursul, mergeam prin încăpere, într-o mișcare browniană, fixându-ne cu privirea un punct pe perete, în dreptul ochilor, către care ne deplasam. Când ajungeam aproape de el, ne schimbam din nou direcția și tot așa. în această mișcare haotică, însoțită de schimbări de direcție în ritm continuu, în același pas cu toții, la un bătut din palme ne opream unde eram și unul din noi țipa tare “CAD!”. Ceilalți eram atenți (sau nu) să îl ajutăm în căderea lui, să nu se prăbușească, jos, pe podea. Când am auzit cum decurge exercițiul, au început să îmi curgă lacrimile pe obraji. Era frapant să îi văd pe colegi cum li se modifică fizionomiile în funcție de resorturile interioare. Unii își anunțau căderea cu glas tare, altora le era frică. Unii s-au trezit la podea fără ajutor, altora le era frică să spună că vor cădea. Printre ei mă aflam și eu…mă fâstâceam și mă eschivam de la cădere. De ce? Pentru că trăiesc de mulți ani în patternul de singură pe lume, în mind setul că “de ce să mă ajute altcineva?, eu singură trebuie să mă ajut și nu am încredere în nimeni, că mă poate ridica.” Știam că în exercițiu o să îmi fie greu să cad. De ce? Pentru că în viață nu e frumos să cazi, nu-i așa? Ăsta e semn de slăbiciune, de eșec….și nu se cade…să eșuăm.

Exercițiul m-a făcut să îmi văd viața de până acum, pe dinaintea ochilor. Și m-a făcut să conștientizez că nu sunt singură pe lume și că sunt un om între oameni…că fac parte dintr-un colectiv…

 O lună mai târziu se întâmplă groaza din club Colectiv. 3 zile am citit o grămadă de articole care mai de care mai pestrițe în injurii, sau mai solidare. Am citit cum acelor oameni le-a căzut tavanul în cap, cum au căzut la pământ, cerând cu disperare ajutor, cum unii au ajutat alți oameni să se ridice de jos, sau cum alții îngroziți se călcau în picioare…viață…Unii au căzut jos și…s-au ridicat către alte dimensiuni, luându-și rămas bun de la legile gravitației ale acestei realități. (Goodbye to gravity).  

În urma lor, în realitatea mea, văd oamenii cum se adună într-un colectiv din ce în ce mai mare, să ajute. Să ajute cu sânge și cu piele. Cu alimente, pansamente și suport financiar și moral. Pentru părinții îndurerați, pentru cadrele medicale. Un colectiv care sare să ridice de jos oameni. Însă tot în realitatea mea, mă răzvrătesc și mă întreb obsesiv “DE CE”? și visez să cadă ignoranța și corupția din țara asta. Să cadă!

Îmi rămâne vie în memorie știrea despre băiatul de 15-16 ani, care, dându-și seama că nu mai iese viu din club, și-a sunat mama să îi spună că o iubește. O lecție puternică, despre conștientizarea și recunoștința pentru oamenii dragi care ne sunt alături și cărora nu le spunem asta foarte des. Când a fost ultima oară când i-am zis mamei că o iubesc? Nu îmi mai aduc aminte. Când a fost ultima oară când le-am spus celor apropiați că le sunt recunoascatore că îi am în viața mea?! Poate niciodată nu le-am zis asta pe bune…

Ce rămâne în urma acestui accident absurd? Cum ne modifică? Haideți să ne ridicăm și să facem ceva!  Haideți să conjugăm verbul „a iubi” prin acțiunile noastre, pentru a aduce schimbarea! Haideți!

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s