Tata

Undeva prin noiembrie am început să înțeleg ceva mai bine ce înseamnă recunoștința. Recunoștință pentru mama, pentru tata, pentru sufletele pereche, pentru oamenii oglindă și prietenii foarte-foarte apropiați. M-am gândit să îmbin acest sentiment cu plăcerea pentru scris, prin a începe să scriu despre oamenii dragi și lucrurile ce mi se întâmplă, cu recunoștință. Așa au început să deruleze în mintea mea o grămadă de pagini, însă le lipsea impulsul din stomac, de a fi așternute. Săptămâna trecută am început să scriu despre începuturi și sfârșituri, dar la finalul articolului, mi-am dat seama că vorbeam despre vreo 4 subiecte. Unul din ele – și cel mai puternic – era despre tata. Iar video-ul peste care am dat azi – și pe care îl postez la finalul acestor gânduri – a fost acel impuls…din stomac.
Am puține amintiri cu el, dar sunt foarte proaspete în memorie, ca și cum ieri le-aș fi trăit.
Momentul când mergeam duminica în parc la plimbare, mă îmbrăca mama cu dresuri albe și cu vesta și fusta din mohair corai-pal. Mă plimbam ca o domnișoară cochetă, cu tata de mână și cu mama, mâncam vată pe băț, apoi căutam cea mai apropiată țâșnitoare de apă, căci mi se lipeau degetele de la zahăr. Apoi nu mai aveam chef să merg pe jos și mă prefăceam că sunt obosită. Mă lua tata în brațe și mă ducea așa până acasă. Iar când ajungeam acasă și mă punea în pat, făceam ochii mari și instant îmi trecea somnul.

Sau momentele când venea să mă ia de la grădiniță. Îi auzeam glasul de la etaj:

– Am venit după Ancuța!
– Care Ancuța?
– Pardon, Tatiana.

Mereu cu mânecile sumeticate de la atâta joacă, îmi luam gentuța roșie și o zbugheam pe scări. Ajungeam acasă, mâncam și ne culcam de prânz. Și ca să adormim mai repede și să nu ne mai supere soarele din geam, ne puneam amândoi mâinile streașină, ca să facem întuneric. Dormeam așa ore întregi. Când ne trezeam, ne jucam de-a doctorul și pacientul. Cu stetoscopul de jucărie, îl auscultam pe tata, iar verdictul era mereu același: “Îmi pare rău, dar aveți roșu în gât și terampatura” și îi prescriam rețetă.

Dar timpul pentru noi doi era scurt, căci pleca. Tata a fost marinar ani buni. Petrecea pe vapor 2 săptămâni, câteodată și mai mult, apoi 2 săptămâni acasă. “Acasă” însemnam eu, fratele meu și mama și pe de altă parte părinții lui de la țară, iar timpul acela se împărțea drastic în două. Cu ochi de copil îl vedeam într-un veșnic du-te vino, relația tata-fiică parcă aci începea, aci se sfârșea și tot așa. M-am făcut mare cu teama că așa vor face toți oamenii din viața mea – Vor veni și vor pleca…vor veni…și vor pleca…

În mintea mea nu înțelegeam de ce tata a început să bea, de ce tata se ceartă cu mama, de ce o lovește pe mama, de ce o face să plângă, de ce nu petrece mai mult timp cu noi, cu mine. Nu mă iubea, nu eram destul de bună pentru el? Nu o mai iubea pe mama?
În adolescență paharul începuse să se umple tare și am început să îi reproșez tot ce gândeam și vedeam când eram mică. Păstram o distanță față de el, iar când mă apropiam, nu știam decât să ripostez. Tata mă asculta, ridica neputincios din umeri și îmi vorbea cu noduri în gât.

Venită în București, timpul nostru s-a redus la câteva minute vorbite la telefon, foarte rar și vizite fugitive acasă de Crăciun și de Paști. În București tata a început să devină o amintire. Momentele când văd pe stradă, în metrou, autobuz sau la o plimbare prin parc un tată cu fetița lui de mână, încremenesc, mă uit lung la ei, le sorb orice mișcare și lacrimile pornesc rostogoale până în bărbie, apoi cad în poala fustei, care nu mai e de mohair corai-pal.

În ajunul Crăciunului m-am urcat în tren cu destinația Brăila. Am ajuns, am despachetat borcanele goale și m-am pus cu tata la masă. Am început să vorbim amândoi, fiecare de ale lui. În timp ce îmi povestea tata, m-am uitat în ochii lui și m-am trezit că ridic o mână și că îl mângâi ușor pe obraz. Tata s-a oprit din vorbit, mi-a luat mâna și mi-a sărutat-o cu ochii în lacrimi. Nu știu cum și de unde am ridicat mâna să îl mângâi.
Poate că încep să îl iert în sufletul meu și să îl privesc cu alți ochi, cu ochi de fiică împăcată, cu recunoștință.

Uneori poate nu înțelegem de ce părinții noștri aleg să facă unele lucruri, însă încep să cred încet-încet că tot ce putem noi să facem, este să îi privim cu înțelegere și bunătate. Tata mi-a fost tată așa cum a știut el mai bine să îmi fie.
Încă nu am răspunsuri la toate întrebările, dar știu că cel mai fericită voi fi atunci când fiica mea va gânguri cochetă și veselă în brațele tatălui ei.

Cu recunoștință.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s